Ogonistul

Am trecut de jumătatea drumului, ar fi păcat să mă întorc... Se întunecă... Simt cum pe umeri mă bate iarna cu frigul ei de cochilie părăsită. O iau mai repede, poate așa mă mai încălzesc. De unde?! Anotimpul răcoros se ține scai de mine. Tot amărându-mă cu frigul și cu întunericul care mă înțeapă din ce în ce mai aprig, nici nu bag de seamă că am ajuns între copaci.

E toamnă. Viața s-a purtat tare capricios de o vreme încoace. Lumea s-a schimbat profund. A trebuit să ne adaptăm. Nici nu mai știm ce a cauzat toată această schimbare. Probabil că a fost vorba de un miraj. Dintotdeauna, mirajele ne-au otrăvit existența.

Duce la o îndoială maladivă. La niște stări de tensiune, de oboseală. Te ia de guler și te înalță în bulele lui cu aer rarefiat unde și cea mai nesemnificativă greșeală pare fatală.

Mă găsesc într-o cursă perpetuă de a-mi demonstra mie că sunt vrednic, valoros. Nu mă pronunț dacă e bine sau rău. De asemenea, mă trezesc de multe ori că îmi pun singur bețe în roate. Dacă văd că reușesc și totuși efortul nu e suficient de mare, comparabil cu ce am anticipat, nu sunt mulțumit.