Ogonistul

„Ba să nu vină”, le-aș replica eu vecinilor mei de telescaun. Mă abțin. Îmbufnat, îmi deschid ghiozdanul. Fac inventarul: mai am o singură caramea. Fără prea mare ezitare, o sacrific. E ultima urcare pe ziua de astăzi și, posibil, chiar pe întreg sezonul. Ajungem. Mă dau jos din telescaun.

Am trecut de jumătatea drumului, ar fi păcat să mă întorc... Se întunecă... Simt cum pe umeri mă bate iarna cu frigul ei de cochilie părăsită. O iau mai repede, poate așa mă mai încălzesc. De unde?! Anotimpul răcoros se ține scai de mine. Tot amărându-mă cu frigul și cu întunericul care mă înțeapă din ce în ce mai aprig, nici nu bag de seamă că am ajuns între copaci.

E toamnă. Viața s-a purtat tare capricios de o vreme încoace. Lumea s-a schimbat profund. A trebuit să ne adaptăm. Nici nu mai știm ce a cauzat toată această schimbare. Probabil că a fost vorba de un miraj. Dintotdeauna, mirajele ne-au otrăvit existența.

Duce la o îndoială maladivă. La niște stări de tensiune, de oboseală. Te ia de guler și te înalță în bulele lui cu aer rarefiat unde și cea mai nesemnificativă greșeală pare fatală.