Început suprarealist de primăvară

Sunt la schi. Mă urc în telescaun.

— E, cam gata pe anu’ ăsta! Vine primăvara!

— Să vină! M-am săturat de atâta frig!

„Ba să nu vină”, le-aș replica eu vecinilor mei de telescaun. Mă abțin. Îmbufnat, îmi deschid ghiozdanul. Fac inventarul: mai am o singură caramea. Fără prea mare ezitare, o sacrific.

E ultima urcare pe ziua de astăzi și, posibil, chiar pe întreg sezonul. Ajungem. Mă dau jos din telescaun. Pornesc la vale. Prima porțiune a pârtiei s-a transformat într-un patinoar. Nu-mi rămâne decât să o abordez prin derapaj. Porțiunea următoare e mai bună. Execut câteva cristiane. Nu prind viteză. Nu mă grăbesc. Savurez din plin această ultimă coborâre. Urmează o curbă largă. După ce trec de curbă, mă văd nevoit să frânez. Mă opresc în plug. În față, pârtia se îngustează. Din ea rămâne doar o limbă de zăpadă, barată peste câțiva metri de iarba verde. O iarbă deasă, care se întinde cu râvnă de yoghin după somnul de iarnă.  

— Cum naiba am greșit pârtia?! N-are cum!  

Asta e, n-am ce face, îmi dau jos schiurile. Spre norocul meu, la mică distanță se găsește o cabană. Pornesc către ea în clăpari. Mă ajut și de bețe. Afară, nici țipenie de om, dar dinăuntru răzbate larmă. Mă apropii. Constat că la toate geamurile cabanei obloanele sunt închise. Un anunț e etalat cu roșu la intrare: Apreschi doar pentru vipuri. Nu vreau să stric petrecerea nimănui. Mă gândesc ce alte variante aș mai avea. Realizez că n-am încotro – trebuie să cer ajutor aici. Ciocăn în ușa de lemn. Larma se continuă cu aceeași intensitate. Apăs pe clanță. Ușa se deschide. Fac doi pași înăuntru.

— N-ai ușă la bordei? mă lovește o voce.

Închid ușa. Rămân perplex: n-am nimerit într-o cabană, ci într-un hangar demn de dimensiunile aeroportului saudit King Fahd. Tot o forfotă, tot un furnicar! Când mă dezmeticesc, îmi dau seama că aici se pregătește un exod. Vreo treizeci de reni duc povara unor tunuri de zăpadă. Niște tunuri colosale! În urma renilor vin cerbii lopătari care trag de un obiect și mai mare: pare a fi un colosal aer condiționat, responsabil de tot frigul iernii. Cerbii trec. Un bărbat se apropie de mine. Își scoate mănușa dreaptă și afișează un zâmbet. Ne strângem mâinile.

— Eu sunt antreprenorul.

Nu mi se pare nimic straniu; și iarna, ca orice afacere, trebuie să aibă un întreprinzător. E un tip ferchezuit: îmbrăcat într-o pufoaică argintie, pantaloni de fâș, încălțat în apreschiuri, purtând mănuși cu un deget, având pe cap pregătiți niște ochelari de soare. Brunet.  

— N-avem ce face, trebuie să ne cărăm. Avem închiriat aici doar trei luni. Greu ne mai luptăm uneori să rupem câteva zile de la cei care ne precedă sau de la cei care ne succedă. Bagă tot felul de motive: că nu le mai iese lor socoteala și tot așa. Anul ăsta n-am obținut nici măcar o zi în plus! Cei care vin acuma ne-au dat ultimatum ca la 1 martie să nu ne mai găsească aici! Ce să zic: vă așteptăm la anu’!

Politicos, antreprenorul mă conduce până la ușă. După ce ies, încuie. Peisajul de afară nu s-a schimbat, dar eu parcă am dobândit alți ochi. Văd iscoadele primăverii! Ghioceii – tăcuți, perverși observatori. Rândunelele, care taie văzduhul într-un energic survol. Și, mai presus de toate, soarele blajin veghind încă Pământul, necuvântătoarele și cuvântătoarele. Fii binevenită, primăvară!     

Început suprarealist de primăvară. Vlad Moise. Februarie 2026.

Taclale. Ogonistul.

Prindeți Taclalele fierbinți. Abonați-vă la Newsletter în subsolul paginii!

Imagine reprezentativă: Primăvara, Konstantin Korovin, 1915