De ce țuica nu e whisky

E toamnă. Viața s-a purtat tare capricios de o vreme încoace. Lumea s-a schimbat profund. A trebuit să ne adaptăm. Nici nu mai știm ce a cauzat toată această schimbare. Probabil că a fost vorba de un miraj. Dintotdeauna, mirajele ne-au otrăvit existența.

Am ajuns să trăiesc într-o cazemată. O cazemată solidă, din beton armat. Nu mă plâng, am toate condițiile necesare unui trai decent. Ce-i drept, nici măcar nu am explorat toate încăperile acestei cazemate. M-am înstăpânit doar pe un dormitor. În timpul zilei, stau mai mult pe afară. Aproape de cazemată e o frumoasă livadă cu pruni. Cunosc fiecare prun în parte. Îmi face plăcere să-i îngrijesc. Le-am văruit trunchiurile. O bucurie mare a fost să văd cât sunt de rodnici acești pomi. Atât de rodnici încât a fost nevoie de niște proptele, niște prăjini care să susțină crengile lor încovoiate.  

A venit momentul recoltei. Am cules toate prunele, vindecând astfel pomii de gârboveală. Am pus prunele în niște lădițe și lădițele le-am depozitat într-un fel de cămară, o încăpere răcoroasă din cazemată.

Au trecut de atunci trei zile. Trei zile în care am făcut o veritabilă cură de prune. Am oferit prune tuturor celor care au trecut pragul cazematei. Cu toate acestea, cantitatea rămasă e covârșitoare. Mi-e tare teamă că în curând poamele se vor altera.  

S-a făcut noapte. Mă retrag în dormitorul meu. Mă pun în pat și adorm. Adorm purtând în gând ciuda că prunele se vor strica și disperarea că nu știu ce să fac cu ele. În cazemată, lângă dormitorul meu, se găsește o sufragerie. O sufragerie cu o masă mare și multe scaune. Se aud de acolo niște șoapte. Niște șoapte care se transformă numaidecât în glasuri limpezi. Musafiri. Nu știu cine sunt, nu le recunosc vocile.

— Atâtea prune, mă! Ce naiba... Stați așa, că-mi scapă numele lui!

— Ceva cu B, parcă.

— Da... Ba... Ceva cu Ba...

Bacchus! Cred că vorbesc despre cineva care poartă numele de Bacchus! M-aș ridica din pat și m-aș duce în sufragerie ca să le zic.

Nu mai e nevoie. Se trece cu vederea numele:

— În fine, nu mai știu cum îi zice! Mă, dacă n-a cules la prune! Doamne! Io i-am dat sfat o parte să le păstreze pentru consum direct, iar din restul să facă țuică!

— Da! Cel mai bine! aprobă, la unison, celelalte voci. Țuică! Să facă țuică! 

Îmi pun, în gând, întrebarea: De ce să facă țuică, nu whisky? Brusc, de parcă mi-au ghicit gândul, vocile din sufragerie amuțesc. Oare am zis o prostie? Mă iertați, nu consum nici una, nici alta!

În lucrarea monumentală „Industria casnică la români”, etnologul Tudor Pamfile își exprimă frustrarea referitor la gradul insuficient de exploatare a prunilor: Avem în țară o suprafață de pruni, dând în mijlocie 1 milion și jumătate decalitri de țuică. Întinderea totală, cuprinzând și livezile mai mici, nu se cunoaște, dar se știe că-i destul de însemnată; adevăratele foloase însă nu se trag pe deplin. De asemenea, Pamfile dă un verdict care îmi gâdilă orgoliul de vălenar și, implicit, de regățean: Muntenia, unde se face cea mai multă și mai bună țuică.

Radu Lungu surprinde în Povestea țuicii românești însemnătatea acestei băuturi ca simbol pentru poporul nostru: Țuica a însoțit țăranul român, și nu numai, în trecerea lui prin vremelnicia vieții (botez, nuntă, pomana mortului), dar și în nădejdea adeverită a unui Nou An care va fi fost trecut cu bine (pe câmp, în bâlciuri, ca aldămaș, la hore), sub privirea Mântuitorului (Paști, Crăciun) și în tovărășia celor apropiați... Țuica este numele celei mai îndrăgite și cinstite băuturi populare, fiind legată de mirosurile ogrăzilor sătești și ale cârciumilor de mahala, luată de vâltoarea vieții și bănuită de iscarea veseliei, dar și a simțământului de dor, printre comeseni.

Deschid DEX-ul și văd că țuica reprezintă o băutură alcoolică obținută prin fermentarea și distilarea prunelor sau altor fructe. Este menționată și expresia cu țuica-n nas (nu e nevoie să precizez sensul). Pe ingrata pagină din DEX unde se găsesc cuvintele care încep cu w, aflu că whisky-ul este o băutură cu un mare procent de alcool obținută prin distilarea cerealelor în condiții speciale.

Nu sunt definițiile motivul pentru care îmi dau seama că întrebarea mea de mai devreme nu-și avea rostul. Ci o luptă pe care abia acum o sesizez! Lupta dintre ce-i al nostru și ce nu-i al nostru. Lupta dintre o plută de pe Bistrița Aurie și un cuirasat britanic. Lupta dintre autenticul clocotind de viață și eterogenul rece, fără de simțăminte. Lupta dintre esență și miraj. Mai presus de toate – lupta pentru păstrarea identității poporului român. 

Suntem români. Ca tot natul, avem și bune, și rele. Cu sfințenie, să ne îngrijim de toată frumusețea pe care am moștenit-o, de toată frumusețea pe care o dăm mai departe și de tot ce ne distinge într-o manieră pozitivă.

Mă trezesc. Lumina soarelui răzbate până în dormitorul meu din cazemată. Am o senzație ciudată. E ceva ce-mi stă pe limbă. Vrea să iasă. Iese:

— Pace și prune!

Gata. Totul s-a rezolvat. Mă simt bine. Merg în sufragerie. Pe masă e o foaie de hârtie. Probabil că au uitat-o musafirii de azi-noapte. Pe foaie e desenată stema orașului Vălenii de Munte. Cu mândrie și cu satisfacție, privesc către bara sură, sinuoasă, care taie oblic stema, taie albastrul cerului și apele Telejeanului. Pe această bară sunt conturați trei pruni zvelți, trei pruni generoși care ne vor oferi roadele lor.

De ce țuica nu e whisky. Vlad Moise. Decembrie 2025.

Taclale. Ogonistul. Toate drepturile rezervate.

Prindeți Taclalele fierbinți. Abonați-vă la Newsletter în subsolul paginii!

Sărbători fericite!

Imagine reprezentativă: Still Life with plums, Theo van Rysselberghe, 1926