Purism

Aș vrea să vorbim puțin despre ideea de purism. Prima oară luăm sensul denotativ al cuvântului. Dacă e să ne uităm la limba română, e clar că are și termeni cu totul venetici. Și asta mă duce cu gândul la originea cuvintelor. Până la urmă, de ce se naște un cuvânt? Sunt de părere că răspunsul e fie dintr-o necesitate de a exprima ceva nou, anterior absent în limba respectivă – în majoritatea cazurilor –, fie dintr-o dorință de a exprima diferit ceva vechi, deja prezent. Punând astfel problema, toți termenii dintr-o limbă au un rol, sunt parte a unei evoluții firești. Înlăturarea lor ar însemna involuție.

   Un fenomen diferit reprezintă ieșirea din uz, cauzată fie de înlocuirea cu alt cuvânt, fie de inactualitatea noțiunii desemnate.

   Iar acum, lăsând la o parte limbile, să aruncăm o privire generală. Ce e străin, diferit e bun? Există posibilitatea desăvârșirii unui ansamblu fără intervenția, influența unor elemente străine, noi?

Cred că posibilitatea desăvârșirii doar prin dezvoltare centrifugă, inerentă gâdilă simțămintele unor firi rigide, cu mult amor propriu – descriere de care eu nu mă simt prea străin. Observ acest lucru atunci când scriu, când încerc să fac literatură creativă, așa cum îmi place să o numesc. A crea, practic, din izvoare proprii, pe care le avem în noi. Și dacă acest lucru nu este realizabil atunci apare teama că nu pot fi original, că nu pot să creez ceva original.

   Oricât am încercat în viața mea să evit influențele externe de tot felul, judecând pe bună dreptate că pot fi nefaste, mi-am dat seama că e imposibil. Dacă aș trăi într-un glob de cristal de când m-aș naște și nu aș avea niciun simț, niciun contact cu absolut nimeni, cu absolut nimic, atunci poate ar fi posibilă originalitatea desăvârșită. Dar mă îndoiesc că în acel caz aș putea să fac ceva. E clar, deci, că încercarea de privare față de influențele externe e superfluă. În acest caz ne rămâne doar să le căutăm pe cele mai bune.

   În ceea ce privește izvoarele din noi, sunt ele infinite? E surprinzător să vezi cât de mult pot fi exploatate și ce creșteri exponențiale de debit pot avea chiar în momentul în care par secate. Cu cât mai multe interacțiuni cu exteriorul, cu atât mai mult cresc și ele. Abundența poate duce la înfiriparea albiilor, ceea ce mă încumet să cred că e de fapt originalitatea.

   Îmi dă senzația de inferioritate faptul că nu aș putea să scriu cu același impuls dacă înainte nu aș asculta niște muzică sau nu aș vedea ceva care să mă inspire. Mă frustrează senzația asta și din acest motiv iau uneori niște măsuri de austeritate în preajma actului de creație. Ca să-mi dovedesc mie că pot ceva imposibil. Bine, nu chiar imposibil, dar oricum foarte greu. Dacă nu pot înseamnă că nu sunt vrednic. Înseamnă că existența mea e mediocră și că trebuie să mă cuprindă disperarea.

   Mă găsesc într-o cursă perpetuă de a-mi demonstra mie că sunt vrednic, valoros. Nu mă pronunț dacă e bine sau rău. De asemenea, mă trezesc de multe ori că îmi pun singur bețe în roate. Dacă văd că reușesc și totuși efortul nu e suficient de mare, comparabil cu ce am anticipat, nu sunt mulțumit.

   Apropo, reușita e întotdeauna proporțională cu dificultatea întâmpinată? Trebuie să doară?

   Sentința per aspera ad astra lasă loc de interpretare. La momentul actual cred că perseverența e mai importantă decât o opintire brutală care nu poate fi menținută pe termen lung. Efortul în doze mici cumulate. Practic, o desacralizare a unei anumite acțiuni astfel încât aceasta să se poată desfășura în mai multe momente ale existenței noastre.

   Uneori mă îmblânzește ideea că influențele externe fac parte din mine și trebuie să le accept ca atare. Aici intervine și teama de plagiat. Cât poți să preiei, să te inspiri ca să rămână, totuși, lucrarea ta? O întrebare sensibilă. Sunt de părere că în actul de creație trebuie să existe și momente grele – momente în care inspirația se pierde undeva în cosmos, aripile pegașilor sunt trecute prin răzătoare, orice cuvânt adăugat necesită încordare și singura resursă e o piatră seacă – în care să rămânem singuri și să luptăm fără niciun tertip. Căci din astfel de momente se naște autenticitatea. Lovitura de grație trebuie să fie întotdeauna semnată de creator.

Purism. Vlad Moise. Iulie 2025.

Taclale. Ogonistul. Toate drepturile rezervate.

Prindeți Taclalele fierbinți. Abonați-vă la Newsletter în subsolul paginii.

Imagine reprezentativă: Lonely stranger, Nicholas Roerich, 1931