Basm de iarnă

Am trecut de jumătatea drumului, ar fi păcat să mă întorc... Se întunecă... Simt cum pe umeri mă bate iarna cu frigul ei de cochilie părăsită. O iau mai repede, poate așa mă mai încălzesc. De unde?! Anotimpul răcoros se ține scai de mine. Tot amărându-mă cu frigul și cu întunericul care mă înțeapă din ce în ce mai aprig, nici nu bag de seamă că am ajuns între copaci. Brazii pădurii! Oricât de nenorocit ar fi un călător, până la urmă tot le acordă un gând acestor dârze făpturi. Prezența lor îmi alină și mie singurătatea. Nu mi-e frică, știu drumul pe de rost. Și cu ochii-nchiși de-aș fi, tot n-aș greși colnicul.  

Uite că de data asta nu sunt chiar singur. La orizont se înfiripă niște lumini. Merg înainte. Colnicul coboară într-o vâlcea. Mă opresc sus, la pândă. Văd sursa luminilor – torțe. În vale, să tot fie vreo douăzeci de oameni. Nemișcați, parc-așteaptă ceva. Figuri grave. Aceeași vestimentație – cojoace mițoase, călduroase. Toți în picioare, în afară de unul care stă pe o buturugă. Acesta pare lovit de o mare tristețe. Și toți ceilalți îl privesc. Lângă el se găsește o femeie.

— Hai, Traiane, c-o scoatem noi cumva la capăt!

— Cum s-o scoatem, Dochio?! Dacă nu știi, ți-o zic io: nu ne mai iubește Dumnezeu...

Traian își ține capul plecat. Conversația continuă, dar cu voce scăzută. Mi-e imposibil să aud. Intrigat, mă apropii. Odată-l văd pe Traian cum își ridică privirea spre mine:     

— Uite-l! Pe el, repede! Nu-l scăpați!

Dochia mă săgetează cu niște ochi de zgripțuroaică. Nu mai e nevoie de clarificări: o iau la fugă. În ciuda eforturilor mele, oamenii reușesc să mă prindă. Mă iau pe sus. Chiar și așa, nu mă dau bătut. Mă zbat cât pot eu de tare.

— Ho, mă! Parc-ai fi pește! zice Traian.

O mână îmi pătrunde în buzunarul pantalonului.

— Gata! Lăsa-ți-l să fugă dacă vrea!

Nu aștept o a doua șansă – mă fac nevăzut cât pot eu de repede. Bag de seamă că nu mai sunt urmărit și mă opresc să-mi trag sufletul.

— Sorcova, vesela, să trăiți, să-mbătrâniți!

Încremenesc. Îmi deschid larg ochii și urechile. În jurul meu, beznă, liniște. Poate că mi s-a părut.

— Ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir! răsună, încă o dată, glasurile de copii.

Merg mai departe. Și nu mă mai opresc până când se face zi.

Extenuat, mă așez la rădăcina unui brad. Mi-am regăsit colnicul. Sunt la marginea pădurii. Se aud pași. Văd cum spre mine vin trei copii. Veseli, zburdalnici, cu sorcove în mână. Mă sorcovesc:

— Tare ca piatra, iute ca săgeata, tare ca fieru', iute ca oțelu'! La anu' și la mulți ani!

— Doar atâta știți, mă? încep eu să râd.

Atenția noastră se abate către drum: trece un murg, în galop vijelios.

— Un cal învățat, cu nume de Graur, cu șaua de aur! declam eu.

— Nu-i ăla, nene! Graur e celălalt cal al lui bădica Traian! Ăsta-i ăla negru ca un corb, iute ca un foc! îmi atrage atenția, numaidecât, unul dintre copii.

— Ai dreptate, am uitat! Of, c-am plecat de-acasă cu mâna goală și n-am ce să vă dau acuma că m-ați sorcovit!

Îmi scotocesc buzunarele și, spre surprinderea mea, găsesc ceva. Trei bănuți de aur și trei bomboane.

Cu bucurie privesc cum primii fulgi de nea se leagănă în văzduh.

Basm de iarnă. Vlad Moise. Decembrie 2025.

Taclale. Ogonistul. Toate drepturile rezervate.

Prindeți Taclalele fierbinți. Abonați-vă la Newsletter în subsolul paginii!

Sărbători fericite!

Imagine reprezentativă: Sacagiu, Henric Trenk, 1865