Perfecționism

   Perfecționismul îmi e dușman declarat. În ultima vreme, când am conștientizat din ce în ce mai mult efectele sale dăunătoare, am început să-mi spun: Toate ca toate, pot să schimb mentalitățile ca pe șosete, dar un lucru rămâne cert – perfecționismul e rău.

   Mă gândesc la tot ce n-am făcut din cauza lui. La cum înalță ziduri în fața mea. Duce la o îndoială maladivă. La niște stări de tensiune, de oboseală. Te ia de guler și te înalță în bulele lui cu aer rarefiat unde și cea mai nesemnificativă greșeală pare fatală.

   Îl asculți și încremenești în fața celor mai mărunte decizii – fapt care mă scoate din sărite pentru că tot el e cel care îmi zice că nu am timp de pierdut. Până la urmă iau decizia și, indiferent dacă e bună sau rea, simt că am pierdut și sănătate, și timp. N-ai ce face, din când în când în viață e ca la table (joc de masă a cărui filozofie e bagatelizată): trebuie să faci o alegere și nu ai cum să-i anticipezi urmările.

   Arhitect din fire, perfecționismul vine cu niște proiecții fanteziste despre cum ar trebui să arate viața. Și ce face după, când deja ne-a momit? Scoate biciușca și ne pune la treabă, să construim ce i s-a năzărit lui! Ne forțăm, ne străduim și la un moment dat cădem epuizați. Fie din proprie inițiativă, fie din cauza unui obstacol ce ne taie calea. De cele mai multe ori, nu iese așa cum zice perfecționismul. Îndemn ca de fiecare dată când realizăm acest lucru să-i facem în sâc-sâc. Și după să ne oprim pentru un moment ca să răsuflăm într-o manieră cât se poate de omenească. Realitatea care nu e agasată de perfecționism e liniștitor de frumoasă.

   Lupta e zilnică. Pendulări continue. E nevoie de actualizări constante ale arsenalului. La fiecare situație problematică ivită, caut dovezi cât mai raționale ca să dezmint perfecționismul, ca să-mi demonstrez că nu are dreptate. De ceva vreme încoace am descoperit că o armă care-i dă bătăi serioase de cap e timpul, mai exact limitarea în timp. Practic, în momentul unei alegeri putem zice: Am x minute maxim la dispoziție. La sfârșitul celor x minute va trebui să mă decid. Orice ar fi. Luăm presiunea hotărârii și o transpunem în presiunea îndeplinirii la timp a sarcinii de a hotărî. Astfel, rezolvăm situația eficient. Nu e vorba neapărat despre ce alegem, ci despre a face alegerea. În aceeași strategie regăsim și contorizarea temporală a activităților. Idee pe care o aplic din ce în ce mai mult. Când începem o activitate zicem cât timp vrem să dureze. Limita stabilită poate să varieze cu o marjă, căci e greu să anticipezi uneori de cât e nevoie exact. Dar atenție! Dacă vrem ca limitarea în timp a perfecționismului să funcționeze, trebuie să tratăm cu seriozitate granițele pe care le impunem. Chiar să ne oprim când expiră timpul. Contorizarea e foarte bună și în activități de învățare. O folosesc chiar și acum (sesiune de scris care durează maxim 20 de minute, după care pauză). Evităm cu eleganță mrejele perfecționismului. Ne rupem din activitate și atunci când vom reveni, e posibil să avem o cu totul altă perspectivă, mai destinsă – în loc să stăm și să ne lăsăm copleșiți de îngrijorări supradimensionate.

   Perfecționismul se mai îndulcește când îmi spun că sunt om și, ipso facto, greșesc. Am momente când mă oblig să greșesc doar ca să văd că nu e chiar așa de rău. Doamne! Greu e să te lepezi de perfecționism! Să lași totul imperfect și să știi că e imperfect! Acest lucru poate fi foarte dificil dacă viața ne-a învățat să vânăm erori.

   Când eram mic, mă orientam mult mai mult după șabloane. În continuare cred în puterea modelului și cred că dacă ne alegem bine modelele lumea în care trăim poate fi foarte bună.

   Perfecționismul impune niște șabloane patologice, al căror țel e să ne chinuie. Din frica de a fi judecat drept diferit, ciudat, am ales de multe ori să urmez habotnicește aceste șabloane, sacrificându-mă pe mine. Nu e blamabil că alegem șabloanele având în vedere că anxietatea și îndoielile sunt absolut firești în viața omului pentru că, până la urmă, chiar nu știm și nu vom ști o groază de lucruri! Dimpotrivă, consider că e o problemă dacă nu apare angoasa. Abia când privești dincolo de standardele impuse de perfecționism începe, cu adevărat, viața. Atunci când îți iei personalitatea în mâini și îți accepți unicitatea. Conștientizarea cheamă responsabilitate.

   N-am cum să omit partea bună a perfecționismului, cea pentru care nu l-aș arunca de tot la coșul de gunoi. Poate avea un rol semnificativ ca inamic. În lupta cu el se poate naște un echilibru roditor. E nevoie de forțe din ambele sensuri pentru calibrare.

   Cele trei grații sunt perfecționismul, ezitarea în luarea deciziilor și frica de greșeli.

   Perfecționismul și ezitarea în luarea deciziilor vin la pachet. Ce pot spune aici e că trebuie finalitate. Mai bine să fim noi cei care luăm deciziile din timp decât să ajungă alții sau chiar viața însăși să hotărască pentru noi. Când mă aflu în cumpănă (ceea ce se întâmplă foarte des), îmi zic că nu trebuie să iau decizia perfectă. O alegere (în aparență) proastă are un potențial mult mai mare în procesul de învățare. Rămâne cu noi mai mult timp și ne poate fi pavăză în viitor, chiar dacă pe moment doare.

   Perfecționismul și frica de greșeli vin la pachet. Of, greșelile! Sunt absolut necesare! Fără ele nu există reușită! Frica de greșeli nu e neapărat paralizantă, dar e suficient de insidioasă cât să te facă să eviți. Să-ți eviți propriul drum, pe care doar tu poți să-l bătătorești! Fără să vreau, în acest moment, mă înscriu într-un soi de chietism. În focul luptei, lucrurile nu sunt chiar așa de tihnite. Nu e ușor deloc să învingi frica de greșeli! Calci pe niște pământuri aride, neumblate, unde nu funcționează GPS-ul. Singurul care poate veni cu o soluție ești tu. Motivația se pierde numaidecât. E nevoie de îmbărbătări constante.

   Orice ar fi, repet, greșelile sunt imperioase. Mă refer mai ales la greșelile mici. Cele mari (dăunătoare sănătății, care pun în pericol viața și integritatea noastră sau ale altor oameni, ființe; care fac mai mult rău decât bine) sunt de evitat. Ca să nu existe dubii: frica de greșeli, perfecționismul le raportez la acțiuni civilizate, la fapte demne de urmat, care aduc valori pozitive în lume.

   Viața e prea relativă ca să ne ferim de greșeală... Totuși, mi-ar plăcea dacă-n practică ar fi la fel de ușor ca-n teorie!

   Îmi închei rechizitoriul aici și acum. Nu e că am depășit timpul, eu aș mai sta, dar vezica mea nu mai rezistă. Nu o stresez, nici ea nu trebuie să fie perfectă...    

Perfecționism. Vlad Moise. Iulie 2025.

Taclale. Ogonistul. Toate drepturile rezervate.

Prindeți Taclalele fierbinți. Abonați-vă la Newsletter în subsolul paginii.

Imagine reprezentativă: The perfect shoe!, Eugene de Blaas, 1877