Cenotaf

La cenotaful rinocerului alb

pe o girafă venea un cornac.

Și venea în fruntea unui alai vrac

de gazele pașnice și zebre capricioase.

În sensul unei solemnități soioase

cutare cuvântător din alai

repeta cu pătrunzător grai

că de cinci zile rinocerul alb nu a fost văzut

și din această cauză la morți în catastif l-au trecut.

Circumstanțele, însă, nu puteau să le lămurească,

nu se găsise nicio rămășiță trupească.

Indolente, celelalte cuvântătoare mergeau

și toate aceste detalii din nou le ascultau.

Și de cinci zile de când nimeni cu privirea nu l-a ajuns,

între niște tufișuri rinocerul a stat ascuns.

În timpul unei altercații cu leii, într-un moment oportun,

s-a făcut nevăzut, cât e el de grăsun.

Între tufișuri s-a refugiat

când, evident, seama și-a dat

că epicentrul poftei leonine era chiar el, de fapt.

Leii nu i-au găsit ascunzătoarea

sau le-a fost frică să-i urmeze cărarea.

Când gâfâitul apăsător și-a potolit,

către vegetația luxuriantă din jurul său a privit.

Și-avea chiar și o baltă!

Așa că a decis entuziasmat de-ndată

între tufișuri să rămână o perioadă,

sperând că dacă nu va mai avea un stil de viață așa tumultuos,

răgaz va avea să crească și-al său corn defectuos.

Dar după cinci zile de îndestulare

a ghicit dincolo de tufișuri mișcare.

Rinocerul alb alaiul văzând

și pe toate cuvântătoarele flori în gură ducând,

să numere florile per individ a încercat,

dar vederea nu l-a ajutat.

După o sumară asigurare

dintre tufișuri și-a găsit plecare.

A cules și el cu gura două garoafe,

cu soț, neștiind unde alaiul urma să se afle.

Și-avea de gând una dintre ele să mănânce

dacă va constata că la mort nu se duce.

A pornit pe-ale sale dolofane picioare

orientându-se după-alaiul din depărtare.

Către mausoleu cuvântătoarele se-ndreptau.

Mausoleul era un edificiu pe care din vremuri imemoriale îl cunoșteau.

Drept o bilă uriașă se-nfățișa,

bila într-un cofraj se găsea

și cofrajul trei nivele avea.

La fiecare nivel câte-o mică pădure exista

și-o perfectă organizare a copacilor domnea.

Cele trei nivele, dinspre exterior, unul după altul se-nălțau

și concentric bila o încadrau.

Intrarea era la primul nivel,

săpată în zidul gros asemenea unui tunel.

Un semihalou lat de bitum o contura

și pereții intrării-tunel cu negura sa

bitumul îi mânjea.

Până la intrare urcau trepte late

și către nivelul al doilea, mai departe,

două rampe așezate pe câte un postament.

La cel de-al treilea nivel alte două scări se-nălțau convergent.

De pe postament, de unde rampele încep urcarea,

patru lei supraveghează intrarea.

Dacă pe intrare, median, tragem o linie verticală,

la nivelul doi găsim o gaură rectangulară,

iar la nivelul trei o pâclă înaintează

prin al copacilor șir neîntrerupt.

Centrul bilei și-al treilea nivel în același plan transversal corespund.

Mausoleul în alb întinat e văruit

și deasupra lui stă cerul spălăcit.

Lângă intrare, pe zid

un zăbranic e lipit.

Alaiul a ajuns la mausoleu.

Să intre girafa nu putea,

intrarea era prea scundă pentru ea.

Dar știa dinainte ce-o aștepta, s-a resemnat;

și strămoșilor ei la fel le fusese dat.

Cornacului florile i le-a încredințat.

Cornacul, gazelele și zebrele s-au dus înăuntru,

unde cu mic, cu mare,

se adunase întreg panteonul de cuvântătoare.

Mai puțin girafele care,

așa cum am zis, rămâneau la intrare.

Mai erau și leii care supravegheau

și priviri languroase girafelor acordau.

În această stare, la mausoleu ajunge într-un final și rinocerul alb!

Trezește leii din visare;

ei se montează cu încordare

în a lor poză de sfincși.

Văzându-i, rinocerul se fâstâcește.

Pe picioarele lui dolofane

vine greu, se poticnește.

După zăbranic intuiește

că e vorba de un mort.

Înăuntrul mausoleului pășește.

Același alb întinat.

Puteai vedea interiorul bilei

în goliciunea sa.

Din loc în loc leduri tatuau bila.

Primul nivel al cofrajului se continua cu podeaua.

Și această podea suprafața interioară a bilei, în partea de jos, o netezea.

În centrul ei se găsea

un mic bazin care conținea

suc de portocale roșii.

Umplerea micului bazin, de fapt, semnifica

improvizarea unui cenotaf pentru rinocerul alb.

În jurul bazinului cuvântătoarele puneau flori.

Și rinocerul alb la fel procedează,

temător se concentrează

în vreo cutumă să nu greșească.

Mausoleul cât mai repede vrea să îl părăsească.

Încearcă să se încovoaie și să nu fie observat.

Cu privirea niciun mort nu a căutat,

ci direct, așa ciut și stânjenit,

drumul din gură florilor a dat.

La sucul de portocale roșii poftind

în fața bazinului câteva clipe a șovăit.

După care a plecat grăbit.

În urma sa, de pereții bazinului sucul roșu s-a izbit.

Cu pași repezi rinocerul alb se-ndepărtează,

în rotunjimea Pământului se estompează

departe de crisparea societală

și de precipitarea funerară…

Cenotaf. Vlad Moise. August 2026.

Taclale. Ogonistul.

Dintr-o serie de poezii numită „Toteme”.

Imagine reprezentativă: Cenotaf lui Newton, Étienne-Louis Boullée