Damigeană

În apartamentul meu e așa de rece,

rece ca fiordul Ilulissat.

Stau în pat, degerat.

Lumina becului nu mă încălzește.

Ochiul meu a înghețat

și din cauza frigului s-a crăpat.

A fost așa de rece până când

prin ochiul meu crăpat

a pătruns o duhoare seculară,

căci în beciul lor

stătea fără dop o damigeană.

Era răcoros, dar răcoare de vară.

Beciul era proaspăt văruit

și îmi pipăia corneea o muscă dipsomană

ce zburase, poticnindu-se, din damigeană.

Din perete ieșea un bec

ce lumina somnoros.

O boare m-a smuls din loc dureros

și m-a condus în beznă, afară,

în mijlocul anotimpului vară,

unde rumoarea greierilor îmi bătea în față.

În ciuda vicisitudinilor, orbecăind,

am ajuns la o clanță,

o clanță atermană

pe care am apăsat,

și, intrând în salon,

am văzut la o masă rotundă, de lemn,

o doamnă și-un domn.

Salonul e înalt,

tavanul se sprijină pe coloane papiriforme.

Prin ochiuri din podea izvorăsc lumini calde.

În jurul coloanelor sunt plante

și-n jurul plantelor sunt șerpi mulți,

mărunți, ce-și urmăresc cu nesaț propria coadă.

Deasupra unei lumini din podea

doamna pendula un pumn de giuvaiere rubinii.

În juru-i veneau sâsâind șerpii.

Unul dintre ei a urcat pe mine.

Într-o clipită a ajuns

la ochiul meu crăpat.

L-a pătruns frontal

și, odată cu el, pielea mi-a înfiorat-o

un bliț glacial.

Damigeană. Vlad Moise. August 2026.

Taclale. Ogonistul.

Dintr-o serie de poezii numită „Toteme”.