Porto-franco

Așteptam afară, într-un aeroport saharian.

În sus priveam

spre sticla aeroportului însorită

și de-atâta nisip prăfuită.

Pe sticlă se găsea

o pată de otravă zaharisită.

Pata mă smulge la ea

cu niște brațe lungi și subțiri.

Încep belicos zbaterea.

Dar pata voia să-mi ia din simțiri,

să mi se lipească de buze, de frunte

cu niște sărutări mărunte.

Aproape cedam sorții crunte

când, Doamne!

a intervenit salvator

Procust cu-ale sale canoane.

S-a urcat pe-o scară, m-a prins de picior,

a tras de el până când cu o frânghie

i-a venit la îndemână să-l înnoade.

Frânghia a legat-o mai departe

la un fir gros de cataif

care se-nălța uniform

deasupra pistei de avion.

Firul de cataif mergea implacabil,

odată cu el avansam și eu considerabil.

Otrava își pierdea încet din puterea strânsorii,

se desprindea de mine,

se dezarticulau brațele ororii.

Pe fir, în urma mea,

o telegondolă venea.

În urma ei, altele asemenea.

Prins de fir, mă găseam

în poziție suspendată

deasupra unei imense copăi

cu agheasmă însiropată.

Deja amețit, vedeam

cum firul se apropie de pământ,

unde fusese o haltă;

cum aveam să aflu curând,

aici telegondolele nu mai opreau.

Cineva a urcat pe-o scară,

a tăiat frânghia legată de piciorul meu și am căzut.

Mai multe mâini m-au prins. Jos, pe sol, m-au așternut.

Pământul era îmbibat în agheasmă însiropată,

căci era în port o fântână neastâmpărată

al cărei nivel continuu creștea;

în viitor să scufunde portul amenința.

Soarele mi-a inundat pielea,

m-am uscat.

În picioare m-am ridicat,

în jurul meu m-am uitat.

Plecase toată lumea,

mai puțin o bătrână cadână

ce afabil mă privea;

să-mi zică de deochi

avea datoria.

Firul mergea, telegondolele urcau mai departe.

Să mă prind de una

chibzuiam dacă se poate

când, din unghiul meu mort, Procust răsare

și înfige în pământul jilav

un indicator cu PERICOL ELECTROCUTARE.

Pe cadână am lăsat-o să-mi zică de deochi

într-o grădină păzită de chiparoși.

În grădină erau ferigi și-un smochin spuzit

de fluturi frumoși.

Cadânei i-am mulțumit.

Când m-am apropiat de smochin

din el un fluture a țâșnit.

În loc de aripi avea petale de trandafir.

Fugeam în urma lui,

de pe aripile-petale îi cădea

o rouă ca mierea.

Eu îl urmăream cum se-nălța.

Deasupra copăii cu agheasmă

firul de cataif îl flanca.

În port erau bordeie

printre care un drum șerpuia.

Bordeiele seamănă, nu au ferestre,

ci-n pereți niște spărturi mici, circulare,

prin care se vede firul de cataif mare.

Pereții mai au niște crăpături

prin care iese a florilor culoare.

În port stând, cam la aceleași ceasuri

vedeam de cinci ori pe zi

bătrâna cadână pe-un promontoriu urcând

și de-acolo în copaia cu agheasmă

albastru de metilen picurând.

Tot prin port făcându-ne veacul,

Procust a găsit un beci

unde, intrând unul după altul,

am văzut un mulaj de corp uman,

lipsit de camuflaj, marmoreean.

Procust se apropie, deschide mulajul.

Din el ies lilieci.

Straniu, o iau direct către lumina zilei,

afară din beci.

Deasupra copăii cu agheasmă trec.

În sus, spre firul de cataif

bezmetic se reped.

Dar când au ajuns aproape de el,

jos, în agheasma însiropată, rigizi au picat.

Clocotind foc au luat.

Când în beci am revenit,

lângă mulajul umanoid

în genunchi căzuse Procust.

Căci mulajul era executat voit

trupului său identic, negreșit.

Acolo de l-ar fi băgat

era înspăimântat

că deloc nu se va putea mișca,

nici măcar să clipească,

nici nu va mai putea respira.

Afară din beci l-am tras,

beciul cu lacăt l-am ferecat,

cheia bătrânei cadâne am încredințat.

A doua zi, reanimat,

Procust m-a încurajat;

cu chiu, cu vai un chiparos am tuns.

După aș fi vrut

să tund toți chiparoșii.

Aș fi vrut să găsesc trei găleți de aruncat

agheasma din fântână înapoi în copaie

ca portul să nu fie inundat.

La urmă, jind aveam de aflat

cum Procust în port s-a infiltrat.

L-am fixat și el gândul mi-a pătruns.

În loc de răspuns cum a ajuns în port,

firului de cataif i-a aruncat

o tiflă plină de afront.

Porto-franco. Vlad Moise. August 2026.

Taclale. Ogonistul.

Dintr-o serie de poezii numită „Toteme”.

Imagine reprezentativă: Arabi pe un drum de coastă, Eugène Girardet