A fost odată un Lazaret

Vlad Moise
7 iul.
4 min de citit

Într-un Cuvânt-înainte, autarhic şi, deopotrivă, original, necontrafăcut, autorul acestei prime cărţi („un debut înălţător”, apreciază, fără un zadarnic encomion, prefaţatorul, poetul Emil Muşat), e vorba de tânărul Vlad Moise (Focul din Lazaret, Total Publishing, Bucureşti, 2023), ne pune, ca să zic aşa, în temă cu simbolul celor cinci proze scurte, în relaţie însă simbiotrofă, ale volumului. Dar mai mult de atât: cu aceste pagini avem în faţă, redactate doct, însă cu îndemânare, un exemplu, model va să zică, de conştiinţă teoretică - statornică, iscusită. De altfel, cum cititorul va observa repede, toate prozele cărţii stau sub semnul acestei conştiinţe teoretice indelebile. Denumirea de lazaret (spital de boli contagioase) ar proveni de la Sfântul Lazăr, ne avertizează Vlad Moise, „cel care a murit din cauza unei boli incurabile și care a fost înviat de Iisus printr-o minune”. „Lazaretul meu, aşa cum îmi place să mă exprim, este un loc pe care pe cât de mult îl iubesc, pe atât de mult îl urăsc. Lazaretul este spaţiul morţii şi al vieţii. Spaţiul pierderii şi găsirii de sine. Spaţiul învierii. (...) Lazaretul se vrea a fi un loc totalmente autosuficient. Rămâne a se descoperi ce se ascunde în interiorul său”.

Vlad Moise, în bucata Tălpi arse, inventează un cuvânt mirobolant: ogonismul. Termenul ar veni de la cuvântul rusesc ogon, care semnifică focul, aspectul, dacă recurgem la greaca veche, piric. „Definesc ogonismul – precizează autorul – drept viziunea mea filosofică, centrată asupra omului – fiinţă muritoare. Particularitatea pe are o are în vedere ogonismul este ipostaza pirică a morţii. Astfel, moartea capătă aspectul unui foc revelator. Citez din Tălpi arse: să ne încordăm puterile, de parcă am fi imobilizaţi şi sub noi ar arde un foc. Nu e necesar un exerciţiu de imaginaţie, deja arde. Atunci când moartea mi s-a revelat drept un fapt iminent, am început să privesc cu alţi ochi viaţa şi lumea care mă înconjoară. Şi astfel ajungem la chintesenţa filozofică a ogonismului. Ogonismul reprezintă conştientizarea morţii iminente, văzute ca un foc, fapt ce declanşează perceperea diferită a tot ceea ce ne înconjoară şi trăirea vieţii în conformitate cu valorile umane pozitive, şi anume autenticitatea, pacea, binele şi frumosul”.

O lucrare în spirit, lucrarea spiritului peste ins. Mai întâi, însă, disponibilitatea. Să nu fie oare angajarea în gândire, în scris – sau în oricare alte artefice – semnul că, deschizându-ne, am izbutit să reducem – cum am spus şi cu altă ocazie, într-un eseu mai vechi – indisponibilul din noi înşine? „Încep prin a-ţi spune că în acest volum intenţia mea a fost să creez, înainte de toate, artă. (...) Artă ce vrea să ne deschidă sufletele şi să suscite trăirile noastre, de la cele mai fireşti la cele mai înalte”, ne avertizează încă o dată autorul în Cuvânt-înainte. „Artă atemporală, ce nu întâlneşte graniţe nici în spaţiu, nici în timp. Artă ce cultivă raţiunea şi, în acelaşi timp, dă frâu liber iraţionalului în formele sale cele mai colorate. Artă a cuvântului, literatură”. Indisponibilitatea e preocuparea exclusivă de sine. Fără de tuitatea, de care vorbea cândva Martin Buber, adică fără de prezenţa în propria ta prezenţă a unui tu, care te întreabă ori care îţi răspunde, un tu ce te controlează, cu care deja comunici/cumineci – precum în gândire sau într-o lucrare –, vei fi necontenit, cum se întâmplă în cazul indisponibilităţii, refuzat în tine însuţi.

Într-o pagină (ca multe altele, de altminteri) din Lazaretul celor ce gândesc, ne putem întâlni cu taina, un mister tăcut, nestrident, ca într-un basm liniştit: „Dar dintre copaci, a ieşit un individ în costum albastru. Avea un zâmbet larg. Era Onctuosul. Bucuria Evanei s-a transformat în teamă. — El e cel care m-a răpit! a exclamat ea terifiată. — Da, doar că tu, din păcate, nu ai ajuns în Lazaret! a zis Onctuosul. În schimb, Xero, Norizo şi Elefera, aici de faţă, ştiu ce a însemnat acel loc. Deşi stupefiat de apariţia neaşteptată a Onctuosului, spadasinul şi-a găsit cuvintele: — Da, a însemnat o crimă pentru care preacinstitele foruri trebuie să plătească! — Lazaretul nu mai este, şi-a pierdut pentru câteva clipe Onctuosul zâmbetul. Recăpătându-şi obişnuita mină, a continuat: — Dar împreună îl putem reconstrui!” O rostire, se înţelege, ce insinuează în singurătatea concretului inefabilul, dorinţa de înfiripare în lumea patentă, prin grai, a fiinţării absente, încă inexprimabile. Îmi aminteşte de turnurile acelea ce priveghează pustia, dintr-o emblematică zicere din Citadela lui Saint-Exupery: turnuri din care coboară nu doar orele măsurând neîntoarcerea timpului, nici numai zvonul plecând departe al clopotelor, dar în ele se iscă ulterior liniştea – în aceasta gânditorul îşi începe în murmurul nesfârşirii lucrarea cuvântului. O lucrare la care a început deja, eminent, Vlad Moise.