Calache și Terente sau Cum am descoperit Delta

A fost prima oară când am văzut Delta. Timp văratic, jumătatea lui august. Am pornit pe dedalicele canale. Am avut senzația că m-am rupt de lume. Sălciile și stuful comprimau Universul într-un mod straniu, mut. Te trezești dintr-odată într-o lume izolată, departe de lumea exterioară. Această lume izolată e protejată ca de o aureolă impermeabilă. Ce e de-a dreptul fantastic e că te ia pe nepregătite, te trezești într-o lume nouă, în care nici măcar undele sonore ale lumii exterioare nu pătrund. Treci un portal, dar nu există anticameră de aclimatizare. Flora și fauna sunt deosebite. Nuferi. Multe necuvântătoare își fac veacul în Deltă, de la vaci, lișițe la elegante lebede. Amprenta Omului nu e așa de vizibilă, ceea ce e frumos. Plasele pescarilor vădesc faptul că acest pseudoprieten al naturii a poposit totuși și aici. Această atmosferă densă, ce polarizează atâta viață, este datorată unei substanțe ce nu lasă spații libere, ce se distribuie uniform în tot eterul Deltei. Chiar această atmosferă creează impresia de sanctuar. O impresie puternică, stăruitoare. Delta pare că duce o viață liniară, singulară, că nu se va abate niciodată de la traiectoria ei rectilinie, indiferent de starea lumii exterioare. Când ne plimbam cu barca pe canale, mă gândeam că, dacă un război sau chiar Apocalipsa ar veni, locul unde mi-aș găsi refugiu ar fi, indubitabil, Delta.