Căile imaginarului duc în labirintul Eului

Vlad Moise, student medicinist în anul întâi, debutează la 19 ani cu volumul de proză Focul din Lazaret, prezentat generos de Ion Vianu, care dezvăluie și dominanta simbolistică a celor două proze incluse – Lazaretul celor ce gândesc și Tălpi arse.

   Ceea ce impresionează la aceste proze este conștiința critică a tânărului prozator, care manifestă o dublă atitudine – tranzitivă și reflexivă, față de demersul său literar, în sensul că nu numai că se lasă dus de aripile inspirației, prin care se concretizează slova de foc, dar și de rațiunea, slova făurită, care ordonează acest flux și-l așază în structurile imaginarului.

   Vlad Moise nu scrie la întâmplare, el are, deja, propria concepție despre actul creator pe care o formulează lucid în Cuvânt(ul)-înainte, așezat ca interfață a celor două proze, oferind, astfel, un punct de vedere intratextual. Creatorul este, deopotrivă, demiurg și interpret al creației. Intenția afirmată direct, lucid, cu simplitatea inocentului care vede lumea prin oglinda pasiunii sale, este de a crea artă: „artă ce-și are izvorul în sensibilitatea umană”, „artă atemporală”, „artă ce cultivă rațiunea”, dar, simultan, „dă frâu liber iraționalului în formele sale cele mai colorate”. Seria de consecințe derivate de aici pune în evidență ideea unei arte umaniste – despre și pentru oameni, sensibilizați asupra necesității de a armoniza sensibilitatea cu rațiunea, de a deschide Eul, nu către un Acela impersonal, ci către Tu-ul complementar al celuilalt.

   Săgeata atenției urmărește apoi spațiul imaginar, toposul său – Lazaretul, explicitat prin denotație – „spitale... ce găzduiau suferinzii de boli contagioase”, pentru ca, pus în relație cu Sf. Lazăr, cel înviat printr-o minune de Iisus Hristos, să alunece spre conotația multiplă – „spațiul morții și al vieții”, loc „pe care pe cât de mult îl iubesc, pe atât de mult îl urăsc”, „spațiul pierderii și găsirii de sine”, „spațiul învierii”. Denumit astfel, în accepția Eului care meditează asupra multiplicității de sens, toposul este configurat și vizual, construit ca o clădire albă în mijlocul pustiului, situat într-un deșert care conotează nimicul, punct de sosire și punct de plecare în circularitatea destinului individual și colectiv, desen care se suprapune mitului labirintului. Pe creasta valului care l-a ales să scrie propria pagină de istorie literară, Vlad Moise are elanul unui romantic, anunțându-și manifestul literar al ogonismului, termen derivat din slavul ogon („foc”); este aceasta „viziunea mea filozofică”, „centrată asupra omului – ființă muritoare”, așa cum declară impetuos tânărul de 19 ani.

   Cum să nu te oprești o clipă din alergarea aceasta cotidiană, când un tânăr își strigă astfel concepția de viață, viziunea lui asupra lumii? Umanitatea înaintează prin astfel de spirite temerare, care cred cu putere în visul de creație și care își taie propriul drum în infinitatea drumurilor posibile. Nu naivitatea (în sensul schillerian din eseul Despre poezia naivă și sentimentală) unor adevăruri care pot părea truisme unui spirit exigent și parcimonios, ci curajul de a afirma propria descoperire aurorală, căci în această atitudine se revelează la promesse de l'aube, promisiune a zorilor vieții unui adolescent, prin care se anunță o primăvară frumoasă.

   Prima proză, Lazaretul celor ce gândesc, exersează perspectiva obiectivă a unui narator care reflectează, gândește valorile și se delimitează orgolios de Lazaretul celor care nu gândesc, afirmându-le, prin implicare, indusă în forma afirmativă, în rândul celor care gândesc, în complexa relație deterministă cu sine, cu lumea, cu ceilalți.

   Intenția simbolizantă este evidentă în numele personajelor: Xero (<vb. grec. xero „eu știu”) și Norizo (<vb. grec. gnorizo „eu știu”), numiți eufemistic, prin aluzie mitologică, Dioscurii, Calia (<grec. kalos „frumos”), Scipio; simbolic se conotează, de asemenea, spațiile pe care le traversează personajul: casa, biblioteca, deșertul, spații pe care le interiorizează, prin trăire directă, în spațiul Lazaretului, spațiu pe care-l respinge, hotărât să evadeze din limitările lui, impuse, sau, prin răsfrângere în spațiul intimității profunde, retrospectiv.

   Alternanța planurilor narative aduce într-un punct coincident prezentul prezentului cu prezentul trecutului lui Xero, personaj care poate fi văzut și ca un alter ego, răzvrătitul împotriva realului cu care se confruntă. Sugestia dezvoltării mitului peșterii se insinuează, pusă ca un zăbranic peste narațiunea cu insidii ezoterice, relevate prin prezența Monseniorului, un Maestru înconjurat de ceilalți, discipoli care-i recunosc autoritatea.

   Evadarea din Lazaret este nereușită, desigur, conform convenției simbolului, întrucât cercurile concentrice ale iluziei care alcătuiesc realitatea cea aievea, se configurează, deschizându-se la infinit. Omul este prizonierul limitei, „sclavul incertitudinii”, rătăcind între extreme certe: punctul zero, inițial, și cel final, ale existenței, meditate permanent în incertitudinea care, copleșitor, înconjoară totul.

   Tălpi arse concretizează ogonismul tânărului prozator. Personajele s-au anonimizat, nu mai au nume, au devenit cifre (1, 2...10), având, totuși, pe tabla de șah a lumii, tușe de individualitate, mod semnificativ de a denumi colectivitatea, umanitatea, reductibilă, prin uniformizare, la același destin. Ideea e că umanitatea stă pe un vulcan gata oricând să erupă, o amenințare în rezonanța sabiei lui Damocles. Deși focul este resimțit acut, fapt dovedit de metafora tălpi arse, conștientizat prin replica personajului nr. 1 („...Nu e necesar un exercițiu de imaginație, deja arde. Când simți flacăra acestui foc pârjolindu-ți neîndurător pielea, nu mai există trecut și viitor, totul se zbate în prezent.”), din indolență, nimeni nu acționează. Lumea este, astfel, condamnată să ardă în propriul foc, dar să și renască asemenea Păsării Phoenix.

   În Focul din Lazaret, Vlad Moise vrea să demonstreze tot ce știe (și știe destule...) în materie de literatură, exprimându-le în scriitură. Volumul este extrem de promițător.

   Viitorul tânărului scriitor este în mâinile lui. Meciul cu literatura se joacă pe terenul său...

Autor: Prof. dr. Ana Dobre

Recenzie apărută în Litere, revistă lunară de cultură a Societății Scriitorilor Târgovișteni, anul XXV, nr. 10 (295), octombrie 2024

Cartea Focul din Lazaret este aici.

Numărul 10 al revistei Litere îl găsiți aici.

Prindeți Taclalele fierbinți. Abonați-vă la Newsletter în subsolul paginii.

Taclale. Ogonistul. Toate drepturile rezervate.