Gresia nu era alunecoasă

Gresia nu era alunecoasă. Era vară. Ariditate în aer. Aveam papuci. Eram îmbrăcat chill, pantaloni scurți, un tricou de casă. Nu neapărat mare activitate cerebrală, decât starea de conștiență „înghețată”. Mă deplasam. M-am apropiat de scări ca să intru în casă. Dintr-odată, mă împiedic. Reflexele cu sediul în receptorii vestibulari s-au activat, dar fără folos. Am căzut. Am căzut cu o față crispată. Știu asta. Oarecum neașteptat, pot spune. Păsările, în continuare, cântau. Era cald, era bine. Bătea ușor o boare. Am rămas acolo cu ochii deschiși. În timpul căderii a apărut un sentiment de greutate. Parcă fix la locul impactului pielea se strânsese și țesuturile se retraseră ca să evite cumva impactul. Dar totul s-a întâmplat așa cum se întâmplă orice hazard. Scăpat de sub control. Sângele a tâșnit șiroi uniform, uscat, pe gresie. Spală praful. Mediul a rămas la fel de arid. Sângele se împrăștia cu lentoare. Roșu închis. Se deschidea în lumina soarelui. Un gând limpede ca lemnul vechi, de biserică. Și o voce neauzită: „Doamne, prăvăli-s-ar împărăția ta!”