Jan, jan, jan...

Ce frumoase și neașteptate sunt uneori căile Domnului! Cere și ți se va da, îi zicea Calia lui Xero în Lazaretul celor ce gândesc. Într-adevăr, Universul îți oferă, dar trebuie și tu să sapi până când dai de aur. Spiritul de inițiativă e un lucru mare.

Învățam limba rusă pe atunci. Era o edad dorada în capitolul Revelații lingvistice din viața mea. Căutându-mi parteneri de discuție, am avut ocazia să cunosc o armeancă. Avea un grai melodios. Era soprană. Îmi plăcea să vorbesc cu ea, se dovedise a fi pentru mine un interlocutor afectuos.

Pe măsură ce discutam și ne cunoșteam mai bine, existând o oarecare compatibilitate, a început să adauge o particulă nouă imediat după ce pronunța numele meu. Era ceva necunoscut, insolit pentru urechea mea, habar nu aveam ce putea însemna acea particulă. Dar suna frumos. Nu mai eram un banal Vlad, ci devenisem Vlad-jan... Aveam să aflu de la ea că această particulă, jan, care de altfel e un cuvânt prezent în mai multe limbi, reprezintă o modalitate de a exprima afecțiunea.

Mi s-a părut ceva deosebit. Atât de frumos. De fiecare dată când o auzeam pronunțând Vlad-jan exultam. Mă fermecase această particulă, căpătase atâta sonoritate pentru ființa mea! Din păcate, nu am mai auzit-o de mult rostind acest cuvânt, viața ne-a dus pe făgașe diferite și sinapsa dintre noi s-a stins.

Dar jan a rămas pentru mine unul dintre cele mai expresive și pline de sens cuvinte pe care le-am cunoscut vreodată.

Omenirea îmi apare mult mai frumoasă când în mintea mea poposește amintirea acestui cuvânt. Dacă își înfruntă eul rău și pervers, Omul devine un giuvaier neprețuit. Jan îmi arată că există speranță.

Jan, jan, jan...

Taclale. Blog. Ogonistul. Vlad Moise. 2024