Să nu primești calul troian!

Posthomerica (Războiul Troiei sau sfârșitul Iliadei) este, pentru mine, o carte savuroasă, în adevăratul sens al acestei sintagme. Autorul, Quintus din Smyrna, completează lucrarea neasemuitului Homer. Narațiunea urmărește desfășurarea războiului troian după moartea

prințului Hector.

Văzând titlul acestei cărți, m-a cuprins entuziasmul. Subiectul abordat este, pentru mine, una dintre cele mai fascinante pagini ale istoriei. Am anticipat bine că o imersiune în acest univers care mi-e atât de drag va fi o experiență voluptuoasă.

Am început a o citi în primăvară și, deși nu este o carte groasă, am terminat-o de-abia în toamnă, în septembrie. Lectura s-a întins atât de mult din varii motive; adesea, pentru că viața mea a întâlnit în calea ei alte obstacole, din cauza cărora această carte a decăzut în ierarhia priorităților.

Prefața, semnată de istoricul român Eugen Cizek, e cu adevărat captivantă. Prezintă istoria Imperiului Roman în raport cu lumea și cultura elenistice, care nu au putut fi niciodată romanizate, dovadă în acest sens fiind faptul că limba greacă a ajuns a doua limbă a Imperiului Roman.

Foarte interesant pentru mine a fost să cunosc personajele care au luat parte la războiul troian, atât alături de danai (un termen din carte care îmi place mult; desemnează poporul grec), cât și de partea regelui Priam, precum regina amazoanelor, Pentesileea; regele etiopienilor, Memnon; etc.

Palpitantă a fost intrarea fiecărui nou participant în război și schimbarea cursului bătăliei prin contribuția sa.

Pline de dinamism, substanță și culoare sunt comparațiile homerice, covârșitoare ca număr în această carte. Pe lângă faptul că dau o anumită poezie textului, devin un simbol al grandorii și al gravității faptelor menționate. E foarte interesant, chiar plăcut, să te lovești de astfel de comparații pagină de pagină: Așa cum primăvara un taur nedomesticit își cheamă junca prin mugete repetate care se răspândesc în pădurile și munții vecini, tot așa nefericita Deidamia lovește cu gemetele dureroase ale plânsului ei, și zidurile și bolțile palatului său.

Chiar la o zi după ce am terminat de citit cartea, aflându-mă în Roma, am avut ocazia să vizitez Muzeul Vaticanului, unde, spre bucuria mea, am regăsit foarte multe personaje din Posthomerica. M-a impresionat statuia lui Laocoon, preotul troian sugrumat, împreună cu fiii săi, de cei doi șerpi uriași trimiși de zeița Atena, care îi proteja pe greci, drept pedeapsă pentru că s-a opus aducerii în cetate a calului de lemn lăsat de ahei în fața acesteia.

În concluzie, nu am decât să afirm că Posthomerica este o carte care mi-a plăcut, o carte care mi-a reconfirmat pasiunea mea pentru mitologie și războiul troian, îndeosebi. Și de ce sunt pasionat de mitologie? Pentru că este cea mai vie frescă a Omului, care ne arată de fiecare dată cine suntem și din ce lut ne tragem, DAR, într-un sens didactic, și cine putem fi.

Volumul pe care l-am citit eu, editura Minerva, 1988

Statuia preotului troian Laocoon de la Muzeul Vaticanului