Ogonistul

În apartamentul meu e așa de rece, rece ca fiordul Ilulissat. Stau în pat, degerat. Lumina becului nu mă încălzește. Ochiul meu a înghețat și din cauza frigului s-a crăpat. A fost așa de rece până când prin ochiul meu crăpat a pătruns o duhoare seculară, căci în beciul lor stătea fără dop o damigeană. Era răcoros, dar răcoare de vară. Beciul era proaspăt văruit și îmi pipăia corneea o muscă dipsomană ce zburase, poticnindu-se, din damigeană. Din perete ieșea un bec ce lumina

„Ba să nu vină”, le-aș replica eu vecinilor mei de telescaun. Mă abțin. Îmbufnat, îmi deschid ghiozdanul. Fac inventarul: mai am o singură caramea. Fără prea mare ezitare, o sacrific. E ultima urcare pe ziua de astăzi și, posibil, chiar pe întreg sezonul. Ajungem. Mă dau jos din telescaun.

Am trecut de jumătatea drumului, ar fi păcat să mă întorc... Se întunecă... Simt cum pe umeri mă bate iarna cu frigul ei de cochilie părăsită. O iau mai repede, poate așa mă mai încălzesc. De unde?! Anotimpul răcoros se ține scai de mine. Tot amărându-mă cu frigul și cu întunericul care mă înțeapă din ce în ce mai aprig, nici nu bag de seamă că am ajuns între copaci.

E toamnă. Viața s-a purtat tare capricios de o vreme încoace. Lumea s-a schimbat profund. A trebuit să ne adaptăm. Nici nu mai știm ce a cauzat toată această schimbare. Probabil că a fost vorba de un miraj. Dintotdeauna, mirajele ne-au otrăvit existența.